Mă duc să văd ”My Fair Lady” pentru că nu vreau să ratez nicio ocazie de a vedea un musical în România

Mi-am luat bilete la „My Fair Lady” în iunie, deci acum aproape 4 luni, pe de o parte pentru că voiam să fiu sigur că prind locuri bune și pe de altă parte să mă asigur că ajung să îl văd, având în vedere că la primele reprezentații din luna mai nu am apucat să ajung. Am două mari motive pentru care vreau să merg la „My Fair Lady”: în primul rând pentru că nu avem prea des ocazia de a vedea producții de musical în România, iar în al doilea rând pentru că nu vorbim despre orice musical, ci despre unul care a făcut istorie, după cum veți vedea mai jos.

Musicalul „My Fair Lady” se află acum la a doua stagiune în România. Cea mai mare producție privată a unui musical în România revine la Grand Cinema&More cu 6 reprezentații în zilele de 13, 14, 15 și 16 octombrie 2016. De la prima punere în scenă pe Broadway, în 1956, și până astăzi, după mai bine de 60 de ani, „My Fair Lady” a continuat să cucerească generații întregi de spectatori fiind adesea denumit de critici ”musicalul perfect”.

Musicalul „My Fair Lady” este bazat pe piesa de teatru „Pygmalion” a lui George Bernard Show, cu texte scrise de Alan Jay Lerner pe muzica lui Frederick Loewe. Traducerea și adaptarea libretului în limbă română a fost realizată de Ernest Fazekas iar echipa de creație a producției din România este compusă din regizorul Răzvan Ioan Dincă, dirijorul Daniel Jinga, scenograful american Maruti Evans, designerul de costume Oana Botez, coregraful Violeta Dincă și lighting designerul Daniel Klinger.

Răzvan Ioan Dincă este recunoscut pentru spectacolele realizate ca regizor, dar și ca promotor al musicalului în România, la inițiativa sa jucându-se la București, în premieră națională, musicaluri precum „Fantoma de la opera” de Andrew Lloyd Webber, „Romeo și Julieta” de Gérard Presgurvic sau „Rebecca” de Sylvester Levay.

Povestea musicalului ”My Fair Lady” are în centru un pariu pus de profesorul de fonetică Henry Higgins prin care se angajează că poate să o învețe pe florăreasa Eliza Doolittle să vorbească atât de bine și de elevat încât aceasta să poată fi percepută ca o doamnă din înalta societate.

Musicalul din 1956 a reprezentat un succes uriaș, stabilind, la momentul respectiv – cu 2717 reprezentații – un record în materie de cel mai longeviv musical jucat pe Broadway. Între timp producția respectivă a ajuns pe locul 20, dar impactul succesului uriaș pe care aceasta l-a avut s-a reflectat în repunerile în scenă ulterioare din anii ’70, ’80, ’90 și până la celebra repunere în scenă de pe West End-ul londonez din 2001. Practic, fiecare decadă din cei 60 de ani ai musicalului a reprezentat o oportunitate atât pentru noile generații de actori cât și pentru public de a face cunoștință cu frumoasa poveste a profesorului Higgins și a florăresei Eliza Doolittle.

Scurt istoric – de la piesa de teatru la musicalul celebru de pe Broadway

Istoria musicalului ”My Fair Lady” începe pe la jumătatea anilor ’30 atunci când producătorul de filme Gabriel Pascal a achiziționat drepturile de a produce filme adaptate după piesele lui George Bernard Show, printre acestea aflându-se și ”Pygmalion”. Experiența nefericită pe care Shaw o avusese cu operata vieneză ”The Chocolate Soldier” adaptată după piesa lui de teatru ”Arms and the Man”, l-a determinat pe acesta să refuze o adaptare a piesei Pygmalion într-un musical.

Însă după moartea lui G.B.Shaw, în 1950, G.Pascal i-a cerut lui Alan Jay Lerner să scrie textul și versurile pentru adaptarea piesei într-un musical. Lerner a acceptat și a început să lucreze la adaptarea piesei împreună cu compozitorul Frederick Loewe cu care mai lucrase anterior la alte cinci musicaluri. Au constatat rapid însă că piesa nu respecta niște reguli clare pentru construcția unui musical: firul principal al scenariului nu conținea o poveste de dragoste, nu exista o intrigă secundară și nu exista loc în poveste pentru un ansamblu de cântăreți-dansatori. Mulți colegi de breaslă care mai încercaseră în prealabil să transforme piesa de teatru în libret de musical și care au eșuat le-au spus celor doi că adaptarea la musical este imposibilă, motiv pentru care Lerner și Loewe au abandonat și ei ideea pentru următorii doi ani.

În această perioadă cei doi colaboratori și-au văzut de treabă separat. Lerner lucra la un alt musical când a aflat că Gabriel Pascal a murit, moment în care a început să se gândească din nou la adaptarea piesei ”Pygmalion”. L-a contactat pe Loewe și când aceștia s-au reunit totul a mers ca pe roate. Au găsit ușor soluții pentru toate obstacolele pe care le observaseră cu doi ani înainte. Au început, astfel, să lucreze cu entuziasm la noul musical moment în care au realizat că au totuși o problemă legală. Drepturile muzicale asupra piesei Pygmalion erau acum la mâna celor de la banca Chase Manhattan, cea care primise în grijă rezolvarea moștenirii lui Gabriel Pascal după moartea acestuia. După aceste drepturi tânjeau atât Lerner și Loewe cât și studiourile Metro-Goldwyn-Mayer care au încercat să îi descurajeze pe cei doi să mai lucreze la adaptare.

Loewe și-a propus totuși să lucreze la adaptare, chiar dacă nu deținea drepturile asupra acesteia, bazându-se pe faptul că la momentul la care banca va lua decizia în privința drepturi muzicale ale piesei Pygmalion, ei vor fi deja atât de departe cu producția încât nu vor avea de ales și le vor ceda drepturile lor, nu studioului. Așa s-a și întâmplat până la urmă.

Următorul pas a fost găsirea unui nume pentru musical. Când s-a hotărât asupra titlului ”My Fair Lady”, Lerner și-a adus aminte că musicalul ”Tell Me More” al lui Ira Gershwin purtase în 1925 acest titlu la reprezentațiile mai puțin importante din afara orașului, motiv pentru care l-a sunat pe Gershwin și i-a cerut acestuia permisiunea de a folosi titlul ”My Fair Lady” pentru noul musical. Gershwin a apreciat gestul de curtoazie al lui Lerner și a fost de acord ca adaptarea piesei ”Pygmalion” să poarte numele ”My Fair Lady”.

Prima distribuție i-a avut în rolurile principale pe Rex Harrison și pe Julie Andrews. Rex Harrison a jucat apoi și în producția londoneză și, mai apoi, în adaptarea cinematografică din 1964. Julie Andrews fusese abia descoperită când a primit acest rol fiind, de altfel, primul ei rol principal într-o producție majoră.

Musicalul a avut premiera pe Broadway pe 15 martie 1956 la Teatrul Mark Hellinger din New York. A fost apoi transferat la Teatrul Broadhurst și ulterior la Teatrul Broadway acolo unde s-a jucat zilnic până pe 29 septembrie 1962. Albumul ce conținea înregistrările distribuției originale a devenit cel mai bun album vândut în Statele Unite în anul de debut, 1956.

Producția cinematografică de la Hollywood

În 1964, regizorul George Cukor a realizat producția cinematografică cu același nume ce a reușit să câștige nu mai puțin de 8 Oscaruri. Filmul l-a avut în rolul lui Higgins pe același Rex Harrison dar în rolul Elizei, în locul Juliei Andrews, a fost distribuită Audrey Hepburn. O decizie foarte controversată la vremea respectivă, mai ales că Julie Andrews era considerată perfectă pentru acest rol de către cei care văzuseră musicalul pus în scenă iar în film vocea actriței Audrey Hepburn era dublată în timpul cântecelor de cântăreața Marni Nixon.

Jack L. Warner, șeful Warner Bros., producătorul filmului, și-a dorit pentru acest rol ”o vedetă cu nume celebru” iar Julie Andrews nu avea, la vremea respectivă, niciun fel de experiență cinematografică lucru care l-a determinat să se gândească că distribuirea ei în rolul principal ar putea să fie un eșec.

În același an, Julie Andrews a fost însă distribuită în rolul principal din producția cinematografică ”Mary Poppins” pentru care a câștigat atât Oscarul cât și Globul de Aur pentru cea mai bună actriță.

Musicalul pus în scenă la București

Spectacolul de la București, pus în scenă de Grand Cinema&More, a avut premiera în mai 2016 și s-a jucat timp de patru zile.

Distribuția completă a piesei este următoarea:

• Eliza Doolittle – Irina Baiant și Ana Maria Georgescu
  
• Professor Henry Higgins – Richard Balint și Ernest Fazekas
  
• Alfred Doolittle – Ionuț Burlan
  
• Colonel Hugh Pickering – Adrian Nour
  
• Mrs. Higgins – Aura Călărașu
  
• Freddy Eynsford-Hill – Florin Budnaru și Filip Ristovski
  
• Zoltan Karpathy – Ovidiu Usvat
• Mrs. Pearce – Oana Rusu și Diana Alexandra Vladu.

În această a doua stagiune vor fi tot patru zile de reprezentații – pe 13, 14, 15 și 16 octombrie – sâmbătă și duminică fiind programate câte două reprezentații pe zi (de la 15:00 și de la 20:30). Biletele la spectacole pot fi cumpărate online, la casa de bilete Concierge din cadrul Grand Cinema&More și de pe site-ul Cinemagia.

În loc de încheiere – pledoarie pentru musical

Musicalul este forma de teatru, muzică și entertainment – toate la un loc – cea mai apropiată de publicul larg.

Este atât de popular, în special în rândul maselor din Statele Unite și Anglia, încât și cei mai avizi consumatori de cultură elitistă se regăsesc adesea într-un fotoliu dintr-o sală de pe Broadway-ul New Yorkez sau West End-ul londonez, cu un pahar de vin sau bere într-o mână, cu un popcorn sau o înghețată în cealaltă, în timp ce savurează relaxați spectacolul din fața lor.

România nu se află pe lista norocoasă a țărilor privilegiate să aibă o cultură a musicalurilor dezvoltată. Numeri, din păcate, pe degetele de la o mână producțiile de musical din România ultimilor 10 ani.

Vă recomand să nu ratați niciodată ocazia de a vedea un musical pus în scenă indiferent că vorbim de ocazia de a vedea un musical pe Broadway, pe West End sau în România. Cu mențiunea, în ceea ce privește producțiile autohtone, că sunt prea puține spectacole de musical în România ca să ne permitem să ratăm vreunul.

Mai ales că acum nu este vorba despre orice musical. După cum ați citit și mai sus, acum vorbim și despre o întâlnire cu istoria. Și e păcat să o ratați 🙂

 
 
Credit foto: Miluță Flueraș & Valentin Tulea

Surse bibliografice: [1], [2], [3], [4], [5], [6], [7]