Superstițios

Nu sunt un tip superstițios de felul meu. Poate doar un pic. Chestii simple, de bază, știți voi: să nu mă întorc din drum, să nu treacă o pisică neagră prin fața mea…

Săptămâna trecută am plecat cu Dana la Predeal în cantonamentul lui Vali Bosioc de detoxifiere și tonifiere (în fine, titlu oficial este ceva de genul „The Ultimate Fat Loss & Detox Bootcamp”, pe care, apropo, îl recomand oricui, nu doar celor care vor să mai scape de grăsimile suplimentare de-pe-ici-pe-colo)

Am plecat cu mașinuța noastră dragă, S-Max-ul cu care am bătut atâtea drumuri în ultimii 5 ani (toată țara în lung și-n lat, dar și Franța, Elveția, Germania, Olanda, Polonia, țările baltice, Finlanda și chiar Rusia). O mașină de nota 10, comodă, încăpătoare și care nu ne-a făcut niciodată nicio problemă. Până acum…

În dimineața zilei de luni, 1 decembrie, lucrurile erau stabilite. Trebuia să plec din Predeal, să îl iau pe Cristi Florea din Poiana Brașov, să ne întoarcem apoi în Predeal să o luăm și pe Dana și încă câțiva colegi de cantonament și să plecăm spre București, urmând ca, a doua zi să plecăm aproape în aceeași formulă (un pic modificată) din București spre Cluj ca să asistăm la mega-concertul byron #ElectricMarchingBand.

La Casa Bunicii, unde petrecusem zilele de cantoment, bagajele erau strânse deja, eu eram îmbracat, pregătit de plecare, mai puțin părul proaspăt spălat care nu vrea să îmi stea deloc dacă nu îi dau și cu puțin fixativ. Când te grăbești să nu prinzi aglomerația de pe DN1 spre București în ziua în care se încheie weekend-ul prelungit ocazionat de Ziua Națională, nu mai contează așa tare cum îți stă părul, mai ales că fixativul era deja închis într-unul din bagaje.

Am plecat la drum spre Poiana Brașov pe ruta Pârâul Rece, uitându-mă cu groază la coada de mașini ce se crease deja în direcția opusă încă de la ora asta, adică 12 fără ceva.

Imediat ce am trecut de Cetatea Râșnov, am simțit că pedala de accelerație nu mai are efect. Peste 2000 de turații, accelera în gol. Am tras pe dreapta, am început să dau telefoane. În primul rând, lui Ștefan, prietenul și colegul meu de trupă. Știu sigur că el are mereu un răspuns și mai ales, o rezolvare.

Din păcate, simptomele nu conduc către un diagnostic bun. Mașina nu mai poate fi condusă de acolo. Cel mai probabil e ceva la cutia de viteze, la ambreiaj, la turbină sau chiar o combinație din toate astea. M-am trezit astfel singur în mașină, în dreptul peșterii Valea Cetății din Râșnov, în imposibilitatea de a-l mai recupera pe Cristi din Poiană, și pe restul găștii din Predeal.

Nu mai zic de faptul că eu, Dana, Cristi și încă un coleg blogger din București (Toma) urma să plecăm a doua zi la Cluj cu aceeași mașină.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să îl sun pe Cristi să îi zic să ia un autobuz din Poiană până la Brașov și de acolo să ia un tren ca să ajungă totuși la București.

Apoi i-am sunat pe cei din cantonament care mă așteptau în Predeal să îi duc spre București. Le-am spus și lor că trebuie să își găseasca altă variantă de transport, ceea ce, până la urmă, au și reușit.

Mai rămăseseră câteva probleme totuși:
– ce fac cu Dana care era în Predeal cu bagajele, iar eu în Rășnov pe jos?
– cum ajungem la București?
– ce fac cu mașina?

Legat de mașină, m-a sunat Ștefan înapoi să îmi zică ca a rezolvat să vină cineva cu o platformă să o ia a doua sau a treia zi și să o ducă la București direct în service-ul unui amic, deci cumva stăteam liniștit că rămânea și ajungea pe mâini bune.

Apoi l-am sunat pe dl. Costi, administratorul pensiunii Casa Bunicii și l-am rugat să o ia pe Dana cu bagaje, să vină în Râșnov să mă ia și pe mine și să ne ducă la o gară, oricare, Brașov sau Predeal de unde noi să luăm un tren spre București.

Omul, extrem de amabil, nici nu a stat pe gânduri, astfel încât în ceva mai bine de o jumătate de oră era deja în parcarea pensiunii Valea Cetății din Râșnov, acolo unde aranjasem să rămână mașina o zi-două, până urma să vină platforma să o ducă la București.

Între timp însă, tot la sugestia lui Ștefan (v-am zis eu că are rezolvări la toate), am hotărât să plecăm din Brașov direct la Cluj. Am verificat mersul trenurilor și aveam un tren din Brașov la 15:37, adică în mai puțin de o oră jumate. Era clar că la Predeal nu îl mai puteam prinde. Din păcate, într-o zi ca aceasta, cu trafic intens pe DN1, poliția din Brașov, de obicei, decide să devieze mașinile pe Cheia, prin urmare, dl.Costi ne-a anunțat că nu ne poate duce la Brașov, pentru că riscă ca el să nu se mai poată întoarce în Predeal.

Iată-ne, astfel, mulțumindu-i omului cum se cuvine pentru ajutorul de până acum, și urcându-ne într-un taxi din Râșnov care să ne ducă la gară la Brașov. Între timp l-am anunțat și pe Cristi Florea, care ajunsese deja la Brașov, de schimbarea de planuri cu care a fost și el de acord.

Ne-am suit așadar în trenul de Cluj Napoca. Surpriza, plăcută de data aceasta, a fost să nimerim cu locurile în vagonul de tip bistro-bar. Nici n-am știu că se dau locuri într-un astfel de vagon. După atâtea aventuri am putut și noi, în sfârșit, să ne relaxăm un pic.

În Cluj Napoca, a doua zi, lucrurile au decurs normal și de la sine. Pentru că, inițial, plecarea la Cluj trebuia să se facă din București, normal că nu aveam la noi nici destule haine, nici cele mai adecvate pentru concertul care urma seara. Așadar ne-am început ziua în Iulius Mall la cumpărături. Apoi am văzut un film la cinema, iar seara ne-am instalat confortabil în loja bloggerilor prezenți la Teatrul Național pentru concertul byron.

Următoarea zi (astăzi, adică) era ziua de întoarcere spre București. Ultima din cele prevăzute în planul inițial, cel de care vă spuneam la începutul povestirii. Când credeam că aventurile noastre s-au terminat și că urma să ajungem, instalați confortabil în fotoliile noastre din tren, la București, aflăm că trebuie să coborâm la Teiuș, să ne preia niște autocare până la Blaj, pentru că pe ruta Teiuș-Blaj se fac niște lucrări de reparație FIX azi 🙂

Iată-ne așadar și în autocar, după ce am trecut prin mașina d-lui Costi, prin taxi-ul din Râșnov, prin vagonul bistro-bar spre Cluj și, mai nou, prin trenul fără prize electrice spre București.

Acum, când scriu aceste rânduri tocmai trecem prin gara din Sighișoara, bateria e pe terminate și nu mai am nici cum s-o încarc. Mai avem câteva ore bune până la București și trenul acesta nu are vagon restaurant, nici măcar acel vagon bistro-bar de la venire.

Între timp S-max-ul nostru a fost urcat pe platformă și transportat în service la București. Am aflat deja și o notă de plată estimativă, dar mai bine nu mai pomenesc.

Am tot stat să mă gândesc ce am făcut diferit în dimineața zilei în care am plecat cu niște planuri și m-am trezit cu ele date peste cap.

Și atunci m-a pocnit ideea!! Credeați că fixativul este pentru păr?! Ei bine, nu! Fixativul era, de fapt, pentru planuri! Asta am omis să fac în acea dimineață. Să fixez bine de tot, cu fixativ, planurile… Sunt sigur că de-acum n-am să mai ies din casă fără să mă dau măcar cu un pic de fixativ. Și iată cum m-am ales, de azi, cu o nouă superstiție!