Despre jocul la 0 (zero) în Whist-ul românesc

Whist-ul românesc este o variantă a whist-ului similară jocului anglo-american Oh Hell, fiind popular în România unde este cunoscut sub denumirea simplă de whist. (Sursa: Wikipedia, unde puteți vedea și regulile de joc)

Mi-am amintit zilele acestea că la un moment dat jucam cu câțiva prieteni apropiați o partidă de Whist, și la un moment dat am decis să joc la zero. Adică dacă reușeam la finalul ultimei runde să am fix zero puncte, câștigam jocul, în pofida celui care ar fi avut cel mai mare număr de puncte.

Cine a jucat măcar o dată whist la zero ar trebui să știe deja că e un joc greu, care implică multe calcule, iar probabilitatea să îți iasă totul perfect este destul de mică.

În acel joc îmi ieșiseră calculele. Înainte de ultima tură trebuia doar să greșesc licitația cu o carte. Ceea ce, în condiții normale, nu ar fi fost foarte greu. Doar că ceilalți jucători au decis de comun acord să facă tot posibilul ca eu să nu reușesc acest lucru.

Și le-a reușit! Ei 5, împreună, au reușit să ma forțeze pe mine să licitez greșit (ghinionul face că eram ultimul la licitat și puteam fi obligat să licitez într-un anume fel)

În condiții normale de joc, niciunul dintre ei nu ar fi licitat astfel. Au avut un singur scop atunci: acela ca eu să nu reușesc să fac zero la final. Nu a mai contat faptul că prin acest lucru l-au favorizat pe cel care avea cele mai multe puncte, și care prin această manevră colectivă a câștigat.

Evident, mie nu mi-a convenit. M-am supărat foarte tare pentru că mă simțeam nedreptățit.

Dar nu există niciun regulament care să interzică jucătorilor să facă acest lucru. Toți au fost până la urmă de acord că nu a fost un gest neapărat fair-play, în spiritul jocului, dar nici nu a fost în afara regulamentului.