Prima dată am auzit de festivalul Saarang în iunie anul trecut. A primit Codruț (managerul nostru) un mail de genul sunteți invitați să susțineți un recital în cadrul festivalului, blabla… Evident că ni l-a pasat și am râs pe tema asta vreo două săptămâni, crezând că-i la mișto. Apoi încet încet am început să săpăm și am aflat că festivalul există și a avut parte de-a lungul anilor de nume notabile din rock-ul mondial, printre care Anathema și Asaf Avidan. Evident, am luat lucrurile un pic mai în serios și am schimbat câteva mailuri cu oamenii. Singura problemă era că nu ne puteau acoperi drumul. Iulia și Cosmin (echipa de PR) au început să caute finanțări și în cele din urmă au primit răspuns de la Institutul Cultural Român (cărora le mulțumim din suflet). După aia a început nebunia. Am făcut două vaccinuri (DTP și Hepatita A), ne-am cumpărat pastile de prevenire a malariei, unii dintre noi și-au făcut pașapoarte (eu personal, ultima dată când am folosit unul a fost când am cântat la Chișinău, iar atunci mi-am făcut unul temporar), am fost la ambasadă de vreo trei ori până am avut toate actele în regulă pentru viză și am început să citim tot felul de articole pe net și să ne facem planuri pentru transportul intrumentelor.

(între timp am dormit câteva ore și am mâncat la cantina din campus niște banane mici și supergustoase și ceva mâncare condimentată)

Primul avion pornea la 6 dimineața din Otopeni. Am terminat de făcut bagaje pe la 1 și până pe la 2 și ceva am stat cu ochii în tavan încercând să dorm. Pe la 3:30 ne-am întâlnit cu toții acasă la niște prieteni care urmau să ne însoțească la aeroport. Din rațiuni practice, nu mi-am luat cu mine decât chitara electrică, Dănuț și-a luat cinele, pedală și premier, iar Dome basul. N-avea niciun sens să chinuim clapa prin calele celor trei avioane cu care urma să mergem, mai ales că în India aveam și un zbor local, iar acest instrument mirobolant cântărește mult peste cele 23 kg admise. Încă nu știm pe ce va cânta 6, o să închiriem ceva de pe aici, vedem azi.

Aveam o mare teamă că nu ne vor lăsa să luăm chitarele ca bagaje de mână, dar asta s-a rezolvat destul de repede și ușor. În schimb a trebuit să mai punem din bagajele de mână la cală, ca să compensăm. De altfel eu îmi adusesem și un hardcase, eram pregătit pentru ce e mai rău, dar n-a fost cazul, o husă e absolut de ajuns pentru depozitat chitara printre rucsăcei și genți de voiaj. Ba chiar e mai mică și mai acceptabilă. La aeroport, ne-au asigurat că ne vom ridica bagajele de cală direct în Chennai, să nu ne facem nicio problemă. Am urcat în avion cu cele două chitare și câteva gentuțe și am tras un pui de somn până la Amsterdam, unde ne-am mutat în coșcogeamitea avionul intercontinental care urma să ne ducă în Mumbai. Înainte de îmbarcare, am trăit un moment haios, momentul în care ni s-au pus pentru prima dată întrebările anti-terorism. Ne-am făcut singuri bagajul? Ne-a ajutat cineva? Ne-a dat cineva ceva de transportat? Am lăsat vreun pic bagajul nesupravegheat? Mi-am amintit brusc de un show al lui George Carlin și m-am abținut cât am putut să nu fac mișto, tot de la el știam că stuff-ul de aeroport  n-are pic de simț al umorului.

byron-india-2014-IMG-4471

Pe scaunele din avion ne așteptau pernuțe și păturici sigilate, am primit căști pentru muzică și filme și de-a lungul celor opt ore și ceva de zbor ne-au fost servite trei meniuri destul de interesante, unul dintre ele cam picant, așa, ca să ne obișnuiască cu mâncarea indiană (în timpul unei mese ne-am luat și prima pastilă anti-malarie). Am recuperat o parte din somnul din noaptea trecută, am citit câteva capitole din On the road-ul lui Kerouac, am ascultat Eraser-ul lui Yorke, ultimul Vampire weekend (cam nășpuț, nu înțeleg de ce a ieșit pe locul 2 în topul albumelor de anul trecut publicat de Q), câteva fragmente dintr-o propunere de proiect (despre care o să vă povestesc dacă o să mă bag), am încercat să văd ceva documentar cu Springsteen care m-a plictisit groaznic și l-am oprit, iar când m-am uitat la ceas mai aveam de zburat vreo trei ore jumate…

Asimov spunea că primul lucru care te lovește când vizitezi o planetă nouă este mirosul. Asta am simțit când am ajuns în Mumbai. Și ca să definesc mirosul aeroportului, am să încerc să vă descriu extremele. Una dintre ele e simplă și reprezintă partea plăcută – mosc și arome orientale. Partea mai greu de explicat și mai nasoală seamănă cu spălatul pardoselii cu mopul murdar și fără detergent.

(între timp am petrecut câteva ore prin campus și am fost la un concert și la un spectacol de dans)

În Mumbai am avut noroc că ne-a spus unul dintre polițiștii de frontieră să mergem să ne luăm bagajul și să-l mutăm la terminalul pentru zboruri locale, altfel ne trezeam în Chennai fără chiloți de schimb. Se pare că Otopeniul habar nu are ce se întâmplă aici de fapt. Ne-au trecut din nou prin toate filtrele, m-au controlat în bagaj, că pedăluțele arătau a bombe când am trecut pe la controlul cu raze x, au scos registrul și au notat cu mult calm și cu o caligrafie minuțioasă tot ce au găsit, m-au pus să semnez, ne-au urcat apoi într-un autobuz care ne-a dus la terminalul de zboruri interne. Colegii mei fumători au apucat să tragă o singură țigară, deși între cele două avioane aveam vreo trei ore. Lumea pe aici nu pare să se grăbească nicăieri. Surprinzător, avionul spre Chennai era impecabil, mai nou și mai curat ca cel pe care l-am luat din București spre Amsterdam, iar piloții mult mai buni. Aeroportul din Chennai e și el foarte ok.

Am fost conduși la cazare de doi voluntari (care evident ne așteptau la terminalul pentru curse internaționale și ne-au găsit după încă o oră) însoțiți de trei mașini cu șofer. Nu vreți să știți cum se conduce pe aici. Bucureștiul e parfum. Culmea e că toată lumea e calmă, deși se claxonează la greu. Dar nu se claxonează ca la noi, cu tot cu mamă și morți, ci doar pentru a atrage atenția. Adică dacă vrei să schimbi benzile aiurea și să intri flagrant printre alte mașini, motociclete, autobuze, etc., întâi claxonezi și abia apoi te introduci în schemă. Simplu. Am mers azi cu un autobuz și am stat în picioare. La coborâre parcă ieșisem de la fitness.

byron-india-2014-IMG-4581

Acum câteva ore a început festivalul. Azi a fost ziua de clasice. Adică muzică tradițională și apoi dans tradițional. Au cântat Gamesh & Kumaresh, doi violoniști nemaipomeniți, acompaniați de doi percuționiști, iar apoi a dansat trupa Sonal Mansingh. Amândouă spectacolele cu totul deosebite, nicidecum făcute pentru turiști. Sunt foarte bucuros că am apucat să aud și să văd așa ceva.

Dome n-a reușit să facă rețeaua, iar net-ul a picat de tot, habar n-am cum o să postez chestia asta. Mă duc să fac un duș și mă bag în pat. Mâine avem matineu. 

 

–––––––––––––––––––-

Acest articol este un guest post semnat de Dan Byron despre experiențele trăite în această perioadă în India. Trupa byron reprezintă România în perioada 8-12 ianuarie 2014 la festivalul Saarang organizat anual în Chennai, statul Tamil Nadu, de către Indian Institute of Technology Madras la care mai iau parte artiști internaționali din Germania, Irlanda, Franța, Spania, Singapore și Indonezia.

Continuarea poate fi citită aici:

 

Bonus: Dan Byron despre berea din India și despre cafeaua din India

 

–––––––––––––––––––-

Ai ceva de zis despre asta? Lasă un comentariu. Mai jos găsești încă 10 comentarii la acest articol.

Views 1.083

Ți-a plăcut acest articol? Vrei să afli când mai scriu?

Urmărește pagina mea de Facebook:


și abonează-te mai jos ca să primești articolele pe email (un email pe săptămână, fără spam-uri, promit!).
275 de abonați primesc deja pe email cele mai interesante postări ale săptămânii!